Solaris, lectura speciala de catre Tarkovski a marelui roman al lui Stanislaw Lem

Solaris (1972) este filmul pe care regizorul sau, Andrei Tarkovski, l-a considerat in cele din urma cel mai putin de succes dintre cele sapte care alcatuiesc opera sa. Chiar daca am fost atenti la el, cred ca cea mai proasta creatie a acestui mare cineast le depaseste pe marea majoritate a celorlalti.

Si este ca ale lui apartin cu adevarat unei alte diviziuni, cea a artei pure. Un creator cu greu se simte multumit dincolo de momentul incheierii lucrarii sale. De fapt, sunt multi regizori care au decis sa nu-si vada niciodata propriile filme. Artistul este singurul care cunoaste distanta dintre scopul sau initial si realizarea finala. Dar vine momentul in care trebuie sa accepti ceea ce s-a facut ca fiind bun si sa validezi insuficiente care pot fi compensate partial cu constatari neasteptate.

Traducerea romanului lui Stanislaw Lem in cinema a fost o sarcina deosebit de dificila. Se spune mereu ca exista opere literare imposibil de tradus in limbajul cinematografic, intrucat unele se bazeaza prea mult pe lumea interioara a protagonistilor sau pe bogatia unica a limbajului in sine. Solaris a fost publicat in 1961 si, fiind o opera de science fiction, era o poveste al carei continut oscila intre ipoteze stiintifice si o clara interogare filozofica. Aceste elemente ar fi putut fi salvate prin intermediul echipamentelor de scena colorate si a unor dialoguri extinse si clarificatoare. Cu toate acestea, Tarkovski evita acele carje ale evidentei notorii si se lanseaza pentru a descrie fundalul spiritual care il intereseaza, avand incredere, ca intotdeauna, in valoarea masurata a unor imagini care anticipeaza in realitatea lor o sugestie subtila. Si in felul acesta realizeaza — daca nu in comparatie cu posibilitatile complementare ale romanului — un mare film care transmite acea neliniste care il loveste pe om in fata capacitatii sale limitate de a intelege extraordinarul.

Tarkovski gestioneaza magic secretul fiecarei prezente, intrebarea uluita pe care si-o pune fiecare chip atunci cand este dezbracat de cuvinte cetoase. Cateva interpretari grozave contribuie aici. Protagonistii reusesc sa insinueze in fiecare gest milimetric fundalul gandirii lor. Dar nici scriitorul polonez nu a fost multumit de film: „In timp ce cred ca finalul cartii sugereaza ca Kelvin spera sa gaseasca ceva uimitor in univers, Tarkovsky incearca sa creeze viziunea unui cosmos neplacut, care este urmata de concluzia. din care trebuie sa se intoarca imediat pe Pamantul-Mama”. Nici nu a fost pe deplin convins de versiunea din 2002 a lui Steven Soderbergh: „Desi recunosc ca viziunea lui nu este lipsita de ambitie, gust si atmosfera, nu sunt multumit de preeminenta iubirii”.

Principalele diferente dintre roman si filmul lui Tarkovsky sunt ca acesta din urma adauga o scena anterioara pe Pamant si un final mai interpretativ. Intriga romanului/filmului este existenta unei planete, Solaris, descoperita cu cateva decenii mai devreme. Oceanul atat de misterios pe care il contine a dat nastere la numeroase studii, unei stiinte specifice, asa-numita solaristica.. Acum, este vorba despre trimiterea unui barbat sa afle ce se intampla in acel loc enigmatic. Din baza spatiala situata pe planeta respectiva, din cei optzeci si cinci initiali au ramas doar trei membri ai echipajului. Si, cand Kelvin, psihologul protagonist, ajunge acolo, afla ca unul dintre ei s-a sinucis. In plus, descopera imediat ca figuri umane ciudate, uneori de dimensiuni diferite de cele ale vietii, roiesc in jurul acelei statii. Si, mai tarziu, ca acele figuri sunt reprezentarea constiintei acelor pamanteni stramuti acolo, din care el face deja parte.   

Si intr-adevar, Kelvin nu face exceptie. In curand ii va aparea Hari, cea care i-a fost sotie si a murit cu zece ani in urma. S-a sinucis, crede el pentru ca a abandonat-o. La prima ei aparitie, ea se intinde langa Kelvin si il saruta. Cei doi se intorc apoi unul impotriva celuilalt. Fata ei este ascunsa, poate pierduta in inconstienta; lui, ganditor, adancindu-se in posibilitatile ca acel contact a fost real, ca nu traieste un vis. „De unde ai venit?” o intreaba pe acea femeie care a reaparut din morti. Dar ea a ajuns acolo ca dintr-un moment apropiat, de parca ar fi aparut dupa ce a intors un colt de timp. Si in spatele acelui colt nu a mai ramas nimic, pentru ca vede un portret al lui si intreaba cine este. Se uita in oglinda si se compara cu ea. Si crede ca da, ca este ea, desi nu stie cum. As fi putut pierde vechea amintire, dar nu este asta. Au trecut zece ani si timpul nu si-a atins frumusetea de odinioara. “Ma iubesti?” Se supara. Nu se poate indragosti din nou, pentru ca aceasta este o fantoma, o reproducere pe cat de exacta, pe atat de goala.

Tarkovski, nici in Stalker, nici in Solaris, era interesat de ceea ce era science-fiction in sine. Si asta se remarca deoarece elementele care ar alcatui viziunea fantezica a unui viitor mult mai evoluat din punct de vedere tehnic sunt abia reduse la o decor simplificatoare si rudimentara. Ceea ce conteaza pentru el — si acolo coincide si cu romancierul — este o dubla tema. Pe de o parte, cea a limitelor cunoasterii umane, mai ales atunci cand se confrunta cu intelegerea unor elemente care prezinta o oarecare conotatie psihologica, precum acea mare misterioasa, dar care nu sunt asimilabile din viziunea noastra antropomorfa asupra lucrurilor. Pe de alta parte, enigma cine este celalalt cu adevarat sau cine suntem cu adevarat noi insine.

Acum Hari vede imagini ale acelei femei identice care a murit, dar nu reactioneaza. Nu se stie la fel, pentru ca cel mai probabil nu este. E ca si cum nu ar avea amintiri, doar o programare care sa se ocupe de moment, sa-l iubeasca pe acel barbat sau sa se prefaca aproape convingator ca il iubeste. Ea nu stie cine este. Ea se vede in reflexia acelui Kelvin care o priveste uimit si nu se recunoaste in niciun fundal pe care el il poate intrezari. El nu are incredere in ea. Se teme ca se transforma intr-un miraj, in ciuda aspectului sau orbitor, a intregii sale frumuseti triste si duioase. Panica. O pacaleste si o pune intr-o racheta pentru a o pierde in spatiu. El crede ca a scapat de acel cosmar, dar se inseala. Dupa cum ii spune partenerul ei Straut, ea va reaparea intacta, repornita, de cate ori este nevoie. Asa si este.

In a doua reaparitie decide sa se concentreze mai mult asupra ei, de parca simplul fapt de a iubi ar avea o adevarata valoare, chiar daca era acea imitatie a unei femei care interactioneaza sentimental cu el. Odata, el o gaseste bolnava si se grabeste, o imbratiseaza, o saruta. „Iarta-ma”, implora el. Ii este frica sa nu fie rau cu ea sau ideea despre ea. De ce sa nu crezi in validitatea ei ca interlocutor care il muta la raspunsuri reale, umane? Cine este celalalt cu adevarat? Nu este, pana la urma, o oglinda a noastra, o dovada a iubirii care ni se prezinta?

„Nu stiu nimic despre mine. Nu-mi amintesc nimic. De indata ce inchid ochii, uit de fata mea”, spune Hari. Este ca acea boala rara in care suferintul, cu fiecare trezire, trebuie sa se reinceapa, din moment ce si-a pierdut ultima amintire. „Imi amintesc asta”, ii spune ea odata, probabil pentru ca acum se gandeste la asta. “Nu ma iubesti. Nu stiu de unde am venit. Nu vrei s-o spui. Ti-e frica. Eu nu sunt Harry. Hari a murit. S-a otravit. Ei mi-au spus.” Si apoi, inainte ca Kelvin si cei doi insotitori sa discute despre ea, de parca sa o aiba in fata lui nu ar fi o dovada a existentei ei: „Devin o persoana. Si nu ma simt mai putin decat tine.” Kelvin risca ca istoria sa se repete. De fapt, ea, nefiind suficient de iubita, bea oxigen lichid cu intentia de a muri. Sa mori? Nu o poate face. Existenta lui este supusa a lui Kelvin, a continuarii lui sa traiasca si a nu parasi acea planeta. In roman, Kelvin ne spune: „Am imbratisat-o orbeste cu spatele zvelt si, simtind-o tremurand, am crezut in ea. Nu stiu. Deodata mi s-a parut ca o inseles, si nu invers, pentru ca era doar ea insasi.”

Tot in roman exista un fel de vis viu in care Kelvin vorbeste cu Gibarian, omul de stiinta care s-a sinucis inainte de a ajunge la gara. „Tu nu esti gibarian”, ii spune el acelei voci care i-a aparut in intuneric. „Da, si eu cine sunt? Poate visul tau? “Nu. Tu esti nebunul lui, dar nu stii asta.” „Si de unde stii cine esti?” Acel Gibarian incheie conversatia. Kelvin poate sti acum mult mai multe decat inainte, dar poate nu principalul lucru: cine este el.

„Hari nu mai este”, ii spune Straut lui Kelvin. El i-a lasat o scrisoare in care spune „ca a disparut pentru binele sau”. Ce s-a intamplat este ca au trimis encefalograma lui Kelvin in Ocean si de atunci „vizitatorii” nu s-au mai intors. „S-au format insule. Crezi ca Oceanul ne-a inteles?”, intreaba Straut. Nu va exista niciodata un raspuns sigur. Kelvin se hotaraste sa se intoarca pe Pamant si asa pare sa fie si cand il vedem din nou langa lacul inghetat, langa casa tatalui sau, care este decorul pentru inceputul filmului. Parca ar fi trecut doar cateva minute. Focul de tabara in care, inainte de a pleca la Solaris, parca si-ar fi fixat mostenirea, ars multe hartii din trecutul sau pe care nu le-a considerat importante, inca mai fumeaza. Acum se apropie de casa si pe fereastra il vede pe tatal sau. Dar in interiorul acelei case ploua. Camera zaboveste in privirea lui Kelvin la tatal sau si a tatalui sau la el. Sunt amandoi un mister unul pentru celalalt? Tatal sau iese si Kelvin ingenuncheaza in prezenta lui. Iti cere scuze pentru ceva? Poate pentru ca nu am crezut inainte in semnele care ne avertizeaza despre acel lucru mult mai mare care ne depaseste? Tatal sau, primitor, isi pune mainile pe umeri. Camera se ridica. Avionul se deschide. Ceea ce vedem in cele din urma, locatia acelui loc, nu clarifica nicio intrebare, ci adauga altele noi. Una ar putea fi aceasta: Exista o lume radical reala? Iti cere scuze pentru ceva? Poate pentru ca nu am crezut inainte in semnele care ne avertizeaza despre acel lucru mult mai mare care ne depaseste? Tatal sau, primitor, isi pune mainile pe umeri. Camera se ridica. Avionul se deschide. Ceea ce vedem in cele din urma, locatia acelui loc, nu clarifica nicio intrebare, ci adauga altele noi. Una ar putea fi aceasta: Exista o lume radical reala? Iti cere scuze pentru ceva? Poate pentru ca nu am crezut inainte in semnele care ne avertizeaza despre acel lucru mult mai mare care ne depaseste? Tatal sau, primitor, isi pune mainile pe umeri. Camera se ridica. Avionul se deschide. Ceea ce vedem in cele din urma, locatia acelui loc, nu clarifica nicio intrebare, ci adauga altele noi. Una ar putea fi aceasta: Exista o lume radical reala?

Romanul lui Stanislaw Lem mi se pare extraordinar, transcende subgenul science fiction-ului, dar filmul adauga noi nuante numeroaselor intrebari pe care romancierul si le pusese deja. Cineastul trebuie sa reinterpreteze, pe baza buna primita, acele elemente care il invita sa puna intrebari importante. Cauta esentialul in spiritualitate, dezvaluirea unui secret care este cu siguranta acolo si de care oamenii de stiinta nu se vor apropia niciodata, ci doar misticii si poetii. 

Din aceeasi categorie

Aliatii incomozi ai Ucrainei: rusii de extrema dreapta care lupta de partea Kievului

Inainte de invadarea Ucrainei de catre Vladimir Putin anul trecut, Nikitin...

Recente