Inainte de debutul Marii Depresiuni din Germania in 1929–1930, Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani (sau Partidul Nazist pe scurt) era un mic partid de dreapta radicala a spectrului politic german.
La alegerile pentru Reichstag (parlament) din 2 mai 1928, nazistii au primit doar 2,6 la suta din votul national, o scadere proportionala fata de 1924, cand nazistii au primit 3 la suta din voturi. Ca urmare a alegerilor, o „Marea Coalitie” a Partidelor Social Democrate, Centru Catolic, Democrat German si Popular German din Germania a guvernat Germania Weimar in primele sase luni ale recesiunii economice.
In perioada 1930-1933, starea de spirit din Germania era sumbra. Depresia economica mondiala a lovit puternic tara si milioane de oameni erau someri. Somerilor li s-au alaturat milioane de alti care au legat Depresiunea de umilirea nationala a Germaniei dupa infrangerea din Primul Razboi Mondial. Multi germani au perceput coalitia guvernamentala parlamentara ca fiind slaba si incapabila sa atenueze criza economica. Mizeria economica larg raspandita, teama si perceptia despre vremuri mai rele care vor veni, precum si furia si nerabdarea fata de aparent esec al guvernului de a gestiona criza, au oferit un teren fertil pentru ascensiunea lui Adolf Hitler si a partidului sau nazist.
Hitler a fost un orator puternic si vrajitor care, exploatand furia si neputinta resimtite de un numar mare de alegatori, a atras o multime de germani disperati de schimbare. Propaganda electorala nazista a promis ca va scoate Germania din Depresiune. Nazistii s-au angajat sa restabileasca valorile culturale germane, sa inverseze prevederile Tratatului de la Versailles, sa intoarca amenintarea perceputa a unei revolte comuniste, sa puna poporul german inapoi la lucru si sa readuca Germania in „pozitia de drept” ca putere mondiala. Hitler si alti propagandisti nazisti au avut mare succes in a dirija furia si frica populatiei impotriva evreilor; impotriva marxistilor (comunisti si social-democrati); si impotriva celor pe care nazistii i-au considerat responsabili pentru semnarea armistitiului din noiembrie 1918 si a tratatului de la Versailles, si pentru constituirea republicii parlamentare. Hitler si nazistii s-au referit adesea pe acestia din urma drept „criminali din noiembrie”.
Hitler si alti vorbitori nazisti si-au adaptat cu atentie discursurile pentru fiecare public. De exemplu, atunci cand vorbeau cu oamenii de afaceri, nazistii au minimizat antisemitismul si, in schimb, au subliniat anticomunismul si intoarcerea coloniilor germane pierdute prin Tratatul de la Versailles. Cand s-a adresat soldatilor, veteranilor sau altor grupuri de interese nationaliste, propaganda nazista a subliniat acumularea militara si intoarcerea altor teritorii pierdute dupa Versailles. Vorbitorii nazisti i-au asigurat pe fermierii din statul nordic Schleswig-Holstein ca un guvern nazist va sprijini scaderea preturilor la agricultura. Pensionarilor din toata Germania li sa spus ca atat sumele, cat si puterea de cumparare a cecurilor lor lunare vor ramane stabile.
Folosind un impas intre partenerii din „Marea Coalitie” drept scuza, politicianul Partidului Centru si cancelarul Reichului Heinrich Bruening l-a determinat pe batranul presedinte Reich, feldmaresalul din Primul Razboi Mondial, Paul von Hindenburg, sa dizolve parlamentul in iulie 1930 si sa programeze noi alegeri. pentru septembrie 1930. Pentru a dizolva parlamentul, presedintele a folosit articolul 48 din constitutia germana. Acest articol permitea guvernului german sa guverneze fara acordul parlamentar si urma sa fie aplicat numai in cazuri de urgenta nationala directa.
Bruening a calculat gresit starea de spirit a natiunii dupa sase luni de depresie economica. Nazistii au castigat 18,3% din voturi si au devenit al doilea partid politic ca marime din tara.
Timp de doi ani, recurgand in mod repetat la articolul 48 pentru a emite decrete prezidentiale, guvernul Bruening a cautat si nu a reusit sa construiasca o majoritate parlamentara care sa excluda social-democratii, comunistii si nazistii. In 1932, Hindenburg l-a demis pe Bruening si l-a numit cancelar pe Franz von Papen, un fost diplomat si politician al partidului de centru. Papen a dizolvat Reichstag-ul din nou, dar alegerile din iulie 1932 au adus partidului nazist 37,3% din votul popular, facandu-l cel mai mare partid politic din Germania. Comunistii (luand voturi de la social-democrati in climatul economic din ce in ce mai disperat) au primit 14,3% din voturi. Drept urmare, mai mult de jumatate dintre deputatii din Reichstag-ul din 1932 s-au angajat public sa puna capat democratiei parlamentare.
Cand Papen nu a reusit sa obtina o majoritate parlamentara pentru a guverna, oponentii sai dintre consilierii presedintelui Hindenburg l-au fortat sa demisioneze. Succesorul sau, generalul Kurt von Schleicher, a dizolvat din nou Reichstag-ul. La alegerile care au urmat din noiembrie 1932, nazistii au pierdut teren, castigand 33,1% din voturi. Comunistii au castigat insa voturi, castigand 16,9 la suta. Ca urmare, cercul restrans din jurul presedintelui Hindenburg a ajuns sa creada, pana la sfarsitul anului 1932, ca partidul nazist era singura speranta a Germaniei de a preveni haosul politic care se incheie cu o preluare comunist. Negociatorii si propagandistii nazisti au facut mult pentru a spori aceasta impresie.
La 30 ianuarie 1933, presedintele Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei. Hitler nu a fost numit cancelar ca rezultat al unei victorii electorale cu un mandat popular, ci ca rezultat al unui acord discutabil din punct de vedere constitutional intre un grup mic de politicieni germani conservatori care renuntasera la guvernarea parlamentara. Ei sperau sa se foloseasca de popularitatea lui Hitler in randul maselor pentru a sustine o revenire la un regim autoritar conservator, poate chiar la o monarhie. Cu toate acestea, in doi ani, Hitler si nazistii i-au depasit pe politicienii conservatori ai Germaniei pentru a consolida o dictatura nazista radicala complet subordonata vointei personale a lui Hitler.