Datand din anii 1930 – chiar mai devreme – cinematograful de groaza a fost constient din punct de vedere social si politic, interogand tabuurile legate de gen, sex, clasa si rasa, impreuna cu granitele dintre state precum pro si anti-social.
Dar abia in ultimii 10 ani si ceva, filmele de groaza – un gen in plina expansiune ca urmare a succesului Midsommar (2019) si Get Out (2017) – au inceput sa privilegieze povestirea in loc sa arate, explicandu-se in mod didactic spectatorului ca si cum am fi nu l-am primit deja intotdeauna.
Filmele de groaza au reusit odata sa integreze fara probleme comentariile culturale in efectul lor visceral. Am putea viziona filme precum The Last House on the Left (1972) al lui Wes Craven si sa fim ingroziti, dar intrigati de comentariul sau critic asupra contraculturii americane.
Cel mai distinctiv lucru la filmele din actualul ciclu de groaza este lipsa lor de subtilitate. Nu este suficient ca un film sa implice un fel de pozitie sociala critica. Un personaj trebuie acum sa afirme acest lucru in mod explicit.
Acest tip de sinceritate noua a distruge genul distractiei sale.
Run Rabbit Run, care urmareste o mama si o fiica pe masura ce trecutul se intoarce sa le bantuie, este cel mai recent film australian care a urcat in valul noului val de groaza.
Terenul psihologic al mamei vinovate este tipic narativ, dar, spre deosebire de genialul The Babadook (2014) al lui Jennifer Kent, Run Rabbit Run nu ia nimic din toate acestea in directii surprinzatoare sau revigorante.
Filmul se incadreaza intr-un fel de mod horror „auto-ajutor”, folosind aceleasi clisee despre trauma si psihologie ca si auto-ajutorare, prezentate intr-un pachet ingrijit pentru consumator.
Fara scapare
Medicul de fertilitate Sarah (Sarah Snook) si fiica ei mica Mia (Lily LaTorre) traiesc singure.
Cand Mia incepe sa-si arate interesul pentru istoria secreta a familiei sale, fantomele trecutului – o implica pe misterioasa sora a lui Sarah, Alice (D’Arcy Carty) si pe mama, Joan (Greta Scacchi), acum inchisa intr-un fel de institutie (azil de batrani? azil). ?) – incep sa se concretizeze in prezent in mod gotic clasic.
Cu cat fiica ajunge la mama ei in speranta de a-si intelege familia, cu atat relatia lor devine mai disfunctionala. Sperieturile devin mai dese, iar totul culmineaza cu o revelatie atat de evidenta (o alesesem la 30 de minute) incat sa se intrebe daca a fost menita sa fie deloc o revelatie.
In mod banal, momentele de incheiere ale filmului arata pentru Sarah, indiferent cat de repede alearga, nu poate scapa de trecutul ei.
Indici previzibili si clisee gotice
Acesta este primul lungmetraj al regizoarei TV Daina Reid, asa ca are sens sa fie lansat de Netflix, ale carui filme se simt intotdeauna mai potrivite pentru televiziune decat pentru ecranul de cinema.
Run Rabbit Run arata ca un film creat pentru Netflix, cu lipsa obisnuita de profunzime a imaginii si o claritate excesiva care tind sa defineasca filmele pe care compania le produce sau le distribuie.
Urmeaza unele dintre indiciile vizuale previzibile de groaza in era Instagram: culori dezactivate, decolorate; un scor care favorizeaza sunetele dronei; o multitudine de fotografii de urmarire cu miscare lenta si siluete infricosatoare.
Naratiunea este plina de clisee gotice. Visul si realitatea incep sa se oglindeasca; este un copil ciudat; obisnuitul si familiarul devin din ce in ce mai ciudat.
Run Rabbit Run functioneaza foarte mult ca un fel de film de groaza burghez. Privim oameni bogati incapabili sa faca fata realitatilor vietii clasei de mijloc, cu obstacolele obisnuite.
Este cel mai eficient prin capacitatea sa de a profita de o parte din ciudatenia de a fi parinte, captand impulsul anarhic al copiilor. Aceasta este tema calauzitoare a filmului: instrainarea parintelui de copilul mic.
Copilul tau, pe care il descoperi in mod inevitabil, nu numai ca nu esti tu, ci si vegheaza mereu, critic si in tensiune cu tine.
Un mediu visceral
Nu e nimic excesiv de rau la Run Rabbit Run. Este un film de groaza psihologic vizionabil, cu cateva momente cu adevarat captivante, dar sufera de seriozitatea actuala care trece prin atata cultura populara contemporana.
Pare sa abordeze povestea sa – sa recunoastem, total ridicola – cu fantomele cu seriozitatea unui film cu Bergman. Rezultatul este ceva care se simte atat usor, cat si neplacut.
Foloseste clisee si caricaturi stupide din analele obosite ale psihologiei pop, dar seriozitatea absoluta a tonului ei slabeste aceste clisee de potentialul lor de a genera placere privitorului (care, pana la urma, este motivul pentru care vedem filme de gen).
Filmul este un mediu visceral; film de groaza mai mult decat majoritatea. Tonul greoi al lui Run Rabbit Run il epuizeaza de impact visceral. Ramanem cu un obiect care pur si simplu nu ne misca foarte mult.
Trauma din trecut reaparand in prezent a fost intotdeauna o forta operativa care sta la baza goticului, dar in cele mai bune lucrari nu este literalizata sub forma unei mici traume individuale. Este integrata in insasi substanta caracterului si a comunitatii, mai degraba decat redusa la psihologia unui singur personaj.
„Trauma” din Run Rabbit Run – desi semnificativa pentru personaje – nu se conecteaza la niciun moment cultural sau istoric mai semnificativ. Fara nimic nespus, orice complexitate ambigua a caracterului este absenta.
Tendinta noului val de groaza este de a avea totul la suprafata. In epoca retelelor sociale, totul a devenit spune, spune, spune. Cred ca nu este surprinzator ca filmele de groaza urmeaza acest drum. Cascat.