Daca ni se schimba cosmarurile, ce ne spune asta despre vietile noastre de veghe? Povestile distopice, de la romane si filme la jocuri, au fost adesea considerate o reflectie pesimista asupra directiei in care se indreapta societatea.
Distopiile clasice ofera, de obicei, o viziune a unui stat totalitar, dotat cu un aparat de represiune si propaganda, de exemplu, 1984 de George Orwell sau Povestea servitoarei de Margaret Atwood. Dincolo de amenintarea externa a controlului autoritar si violent, aceste fictiuni ofera si viziuni distopice despre modul in care indivizii pot fi corupti, indoctrinati si transformati.
Aceste povesti raspundeau experientelor autoritarismului de stat din secolul XX, de la fascism la stalinism si nu numai. Este de inteles, avand in vedere aceasta istorie, ca distopiile au exprimat in mare masura anxietatile si temerile noastre cu privire la stare.
Cu toate acestea, la inceputul mileniului, scriitorii de distopii si-au indreptat tot mai mult atentia catre criticarea capitalismului. Aceste povesti au prezentat lumi fictionale in care protagonistii concureaza in jocuri mortale.
Jocul vietii?
Acest subgen de distopie include concursuri de eliminare in care poate exista un singur castigator. Scenariile ar putea parea extreme sau absurde, dar sunt satire potrivite ale trairii intr-un sistem capitalist.
Jocurile din aceste lumi distopice tind sa fie extrem de crude, viata umana fiind adesea pariata pe rezultatul lor.
Privind protagonistii se confrunta cu provocari strategice, indura durerea si frustrarea, lucreaza impreuna sau se submineaza reciproc si smulg victoria din falcile infrangerii, ne aminteste de propriile noastre lupte. Ne aminteste ca soarta noastra depinde adesea de performanta noastra in viata.
Chiar daca nu suntem in pericol de moarte, viata noastra depinde de competitie.
In institutiile de invatamant, ne straduim sa obtinem note superioare. Pe piata muncii, concuram pentru locuri de munca. Pe retelele de socializare, luptam pentru atentie si aprobare. Chiar si in dragoste si prietenie, se pare ca lumea contemporana este plina de rivalitate.
Desigur, aceasta nu este natura umana sau comuna tuturor societatilor, ci este rezultatul unei mentalitati sau culturi hiper-competitive cultivate sub capitalismul contemporan. In esenta, aceste viziuni ale jocurilor distopice ofera o critica a intensificarii capitalismului, in care fiecare decizie este luata mai intai avand in vedere piata.
Distopiile exagereaza ceea ce satirizeaza pentru a-si exprima punctul de vedere – luati in considerare doua dintre cele mai populare si influente cazuri: Jocul Foamei si Jocul Calamarului.
Amplasat intr-un regim autoritar futurist, Jocurile Foamei sunt o operatiune de propaganda sadica prin care „Capitolul” pune „tributele” adolescentilor din districtele subjugate unul impotriva celuilalt intr-o baie de sange televizata. Premiul este o viata de lux comparativ, desi castigatorii sunt adesea traumatizati de propria lor victorie.
Desi ciudat, rezoneaza in randul tinerilor, reflectand probabil experientele lor pe retelele sociale sau chiar tendinta in crestere pentru reality TV ca mijloc de mobilitate sociala. De asemenea, reflecta sistemul capitalist mai larg in care bogatii devin mai bogati si saracii raman saraci; mobilitatea sociala este posibila doar pentru cei putini alesi, cei exceptionali.
Squid Game descrie o lupta cu moartea orchestrata de o organizatie criminala intunecata cu sustinatori miliardari, in care concurentii concureaza in versiuni mortale ale jocurilor pentru copii. Patru sute cincizeci si sase de oameni disperati sau indatorati din Coreea de Sud contemporana sunt atrasi sa participe si doar unul va supravietui. Acest scenariu suprarealist reflecta criza datoriilor personale din Coreea de Sud si nu numai, si etica castigatorului ia totul in capitalismul contemporan.
In fiecare, urmarim protagonisti care se confrunta adesea cu dificultati morale teribile in timp ce lupta pentru a supravietui. Simpatizam lupta Katniss Everdeen din Hunger Game si o incurajam in timp ce formeaza aliante cu jucatori mai slabi. Incurajam echipa lui Seong Gi-Hun de la Squid Game intr-o versiune letala a remorcherului, dar devenim ambivalent atunci cand foloseste memoria esuata a unui concurent mai in varsta impotriva lui.
Ochelari insangerati
In mod surprinzator, ambele concursuri sunt un spectacol pentru public.
Jocurile Foamei sunt propaganda televizata pentru un regim totalitar, in timp ce miliardarii sadici urmaresc Jocul Calamarului dintr-un stand. Acest lucru joaca cu vizibilitatea perpetua a vietii moderne pe retelele sociale. Dar ne face si complici ca telespectatori carora le place sa urmareasca concursuri sangeroase.
In cadrul dramei, jocul de artificii si autenticitate este un alt joc.
O vedem pe Katniss punand in scena o poveste de dragoste pentru a-i asigura supravietuirea. Seong Gi-Hun realizeaza in cele din urma ca aliatul sau aparent in Jocul Squid, barbatul mai in varsta pe care l-a folosit, este de fapt (alerta spoiler) unul dintre organizatorii acestui turneu chinuitor. Acest joc, plin de falsitati si suspiciune, in cadrul acestor spectacole, ar putea foarte bine sa reflecte propriile noastre lupte cu gestionarea constanta a impresiilor pe fondul vizibilitatii compulsive a retelelor sociale.
In timp ce aceste viziuni distopice sunt extrem de intunecate, ele sunt avertismente ale directiei in care se indreapta societatea sau analize ale dinamicilor care ajung sa domine lumea noastra, dar nu sunt inevitabile. Interesant este faptul ca popularitatea Squid Game a condus la adaptarea acestuia in show-ul de jocuri in care „456 de jucatori vor concura pentru a castiga recompensa care va schimba viata de 4,56 milioane USD (3,78 milioane GBP)”.
Aceste povesti distopice ofera totusi speranta. Capacitatea protagonistilor de a juca aceste jocuri prin cooperare mai degraba decat prin competitie, grija mai degraba decat cruzime, ofera un contrapunct utopic – unul pe care l-am putea urmari in propriile noastre vieti. Refuzul de a juca jocul sau a-l juca altfel nu este un gest banal, de asta depind viata si viitorul nostru.