Niciodata unul care sa minimizeze puterea filmului, Stanley Kubrick a spus odata ca „aproape fiecare roman ar putea fi adaptat cu succes”. El a purtat aceasta incredere in propriul sau film, lucrand nu din scenarii originale, ci din adaptari ale unor romane la fel de diferite precum distractia istorica a lui William Makepeace Thackeray, Barry Lyndon (1844) si fantezia erotica a lui Vladimir Nabokov, Lolita (1955).
Chiar si Kubrick, totusi, a permis posibilitatea unei fictiuni de nefilmat. Orice roman poate fi adaptat, a spus el, „cu conditia sa nu fie unul a carui integritate artistica sa se piarda odata cu lungimea sa”.
Noua versiune ecranizata a romanului din 1984 al scriitorului american Don DeLillo, White Noise, regizat de Noah Baumbach, ofera un caz de testare interesant pentru teza lui Kubrick.
Unii, inclusiv criticul Michael Atkinson, cred ca exista un conflict fundamental intre film si practica literara a lui DeLillo. Scriind in The Village Voice, Atkinson argumenteaza: „Niciun alt romancier american important in viata nu are o voce stilizata atat de distinctiva in ceea ce priveste dialogul si caracterul”.
Evaluand aceasta adaptare a White Noise, totusi, nu ar trebui sa fim atat de pesimisti. Adevarat, filmul are punctele sale slabe, in special o ultima treime largi. Dar daca Baumbach scade inevitabil unele lucruri din romanul lui DeLillo in reprocesarea lui pentru ecran, el adauga altele.
Concentrarea pe doar doua dintre incluziunile creative ale lui Baumbach ne permite sa evaluam puterea filmului si, mai larg, sa testam argumentul criticului de film francez de dupa razboi Andre Bazin conform caruia o adaptare si sursa ei nu sunt in conflict una cu cealalta. Mai degraba, ele sunt in conjunctie, ca doua parti din ceea ce Bazin numeste „un construct ideal”.
Prima si a treia persoana
White Noise a lui DeLillo il urmareste pe Jack Gladney, care se prezinta drept „presedintele departamentului de studii hitleriste de la College-on-the-Hill”. Cartea urmareste viata lui absurda, care este rasturnata atunci cand un „eveniment toxic in aer” il face sa se confrunte cu mortalitatea. Povestit la persoana intai, Jack descrie un sentiment persistent de groaza care ii submineaza activitatile academice, angajamentele familiale si placerile consumatorului.
M-am trezit in stransoarea unei sudoare de moarte. Fara aparare in fata propriilor mele temeri. O pauza in centrul fiintei mele.
Vocea narativa este convingatoare pentru cititor, dar si captivanta, toate celelalte personaje fiind incadrate si filtrate pentru noi de Jack.
Zgomotul alb al lui Baumbach incearca intermitent sa imite o astfel de povestire la persoana intai. Uneori, coloana sonora include voci off de Jack, interpretate cu excelenta caracteristica de Adam Driver. In alte secvente, sunetele ambientale sunt inabusite, astfel incat sa-si amplifice respiratia anxioasa si sa atraga privitorul in constiinta lui – cu excluderea altor figuri.
Dar, de cele mai multe ori, adaptarea are efectul opus, deschizand lucrurile si eliberand spectatorii din perspectiva unica care predomina in romanul lui DeLillo.
Ni se ofera un acces mai mare in special la gandurile si sentimentele sotiei lui Jack, Babette (Greta Gerwig). Cateva scene emotionante, nereglementate de sensibilitatea lui Jack, o arata privind-o in anxietate sau suferinta. In timp ce calitatea cerebrala a vocii narative a lui Jack s-a diminuat, am castigat mai mult angajament emotional.
„Blocuri de culoare”
In intreaga sa fictiune, DeLillo este un colorist atent, atent la nuante si nuante in scenele pe care le descrie. „Portocaliu” apare in a doua propozitie din White Noise si este urmat, de-a lungul romanului, de trimiteri la mai multe culori de la accentuat (negru sau galben) pana la nuantat (verde-mare sau trandafir-alb). „Toate culorile spectrului”, asa cum spune colegul lui Jack, Murray Siskind, intr-o remarca pe care Baumbach o preia din romanul lui DeLillo.
Cu toata sensibilitatea sa fata de diagrama de culori, totusi, White Noise de pe pagina poate fi doar alb-negru. Aici, filmul face un deficit si coloreaza eficient romanul. Baumbach si directorul sau de fotografiat Lol Crawley opteaza pentru culori saturate: o farfurie cu fasole straluceste in verde, un camion care transporta pulsuri de benzina portocaliu si semnele cu neon ale unui motel slabiti sunt de un rosu infernal.
Mai presus de toate, exista culorile Day-Glo ale articolelor de larg consum: galbenul unui borcan de mustar sau rosul unei sticle de ketchup. Aceste scene care au loc in cantina colegiului si intr-un supermarket viu colorat aduc in minte fotografiile lui William Eggleston, probabil arhivarul vizual preeminent al Americanei.
Daca ne gandim la Eggleston aici, evidentiaza un punct de vedere spus de savantul de film Thomas Leitch, ca orice adaptare este in dialog cu alte materiale culturale, in afara de sursa cu care impartaseste un titlu.
White Noise filmul se angajeaza si in conversatii ulterioare, care il elibereaza de afilierea doar cu romanul lui DeLillo. Ca portret intim de familie, de exemplu, face o pereche interesanta cu filmul anterior al lui Baumbach, Povestea casatoriei (2019), cu Adam Driver in rol principal.
Zgomotul alb al lui Baumbach este respectuos in ceea ce priveste romanul lui DeLillo, transferand intriga si dialogul de pe pagina cu doar modificari modeste. Nu este, insa, excesiv de reverential.
De exemplu, prin traseul sau indraznet si numarul de dans de inchidere, precum si intensificarea emotionala si colorarea vie, ne ofera un al doilea zgomot alb. Nu una inevitabil inferioara versiunii lui DeLillo, ci una existenta alaturi de ea. Cartea si filmul, in termenii folositi de Bazin, contribuie aici la „o singura lucrare”, cu cele doua forme de arta „egale in ochii criticului”.